România în criză: demnitarii câștigă, profesorii și medicii pierd
Trăim într-o țară în care cifrele au început să țipe mai tare decât oamenii. Acestea sunt prezentate în tabele, grile și anexe de lege, fiind înmulțite și transformate în coeficienți. Dincolo de limbajul tehnic al noii legi a salarizării, se conturează o realitate simplă și dură: cine contează și cine nu. Când observăm coeficienți generoși pentru demnitari, cu traiectorii clare de creștere până în 2031 și sume considerabile în plus, iar pentru profesori și medici se discută despre „diferențe tranzitorii” și tăieri de sporuri, devine evident că discuția depășește aspectele tehnice; este o chestiune despre caracterul statului.
De ani buni, România pierde tocmai acei oameni pe care orice țară sănătoasă nu și-ar permite să îi piardă: medici, asistente, infirmiere, profesori și ingineri competenți. Aceste profesii sunt căutate în străinătate, iar noi ne plângem că „nu mai are cine să muncească”, continuând să tratăm școala și spitalul ca pe niște probleme de rezolvat, nu ca pe niște fundații ale societății.
Proiectul de lege este o lovitură rece, mascată în spatele unui discurs tehnic. Nu strigă, nu închide uși, ci se prezintă ca o reformă care vrea să „elimine inechitățile” și să „uniformizeze”. Totuși, dacă ne uităm atent, vedem că salariile demnitarilor cresc constant, în timp ce la baza piramidei, unde se află cei care educă și salvează vieți, veniturile stagnează sau scad.
Aceasta este o lume răsturnată, în care semnătura pe o hârtie valorează mai mult decât mâna care ține un bisturiu sau glasul unui profesor care învață primii pași ai unui copil în educație. Nu este doar o nedreptate, ci o inversare a ordinii firești. Medici care, după 2000, au suportat salarii insultătoare, au ales să rămână în România cu speranța că lucrurile se vor îmbunătăți. Au fost acolo în gărzi de 24 de ore, în secții subfinanțate, și au susținut un sistem vulnerabil în timpul pandemiei.
Acum, li se spune: „salariul de bază îl mai aranjăm, dar sporurile se taie. Munca de noapte, weekendurile și sărbătorile legale trebuie „raționalizate”. Pe hârtie, nu pierzi, dar în realitate, ani de zile nu mai vezi un leu în plus, în timp ce costurile cresc. Aceasta se traduce în: „îți punem un capac. Îl numim protecție, dar este îngheț.”
Nu ar trebui să ne mirăm dacă, în cinci ani, la urgență nu va mai fi niciun specialist. Aceasta nu va fi o „surpriză neplăcută”, ci doar nota de plată a alegerilor politice. La fel și în cazul profesorilor, ale căror salarii abia ating pragul unei vieți decente. Un profesor debutant câștigă, în multe cazuri, mai puțin decât un șofer de distribuție, iar noi așteptăm de la ei să ne formeze viitorul. Greva din 2023 a fost un strigăt de demnitate: „Nu vrem milă, vrem recunoaștere.”
Ce primesc acum profesorii? Gradația de merit, un drept clar, predictibil, este înlocuită cu „premii de performanță”, care depind de buget și de conducere. Dirigenția a fost desprinsă de salariu și redusă la un procent fix. Creșterile reale sunt mici, iar unii chiar se confruntă cu pierderi. Statul le transmite: „da, știm că v-ați luptat, dar nu credem că munca voastră valorează mai mult.”
Aici vedem o formă de dispreț. Nu în cuvinte, căci nimeni nu spune deschis că nu îi respectă. Disprețul este vizibil în cifre: cine urcă și cine rămâne pe loc. Între timp, prim-ministrul vorbește despre „sustenabilitate”, „jalon”, „deficit” și „închiderea bugetului”, folosind termeni contabili și nu de stat. Poate să fii un bun tehnician și, în același timp, să nu înțelegi dimensiunea umană a unei decizii.
Acum, se spune că cine decide astăzi cine merită bani în România „a fost certat cu școala”. Aceasta, deși poate fi o etichetă nedreaptă, evidențiază o elită politică care, mai degrabă decât să protejeze școala și spitalul, se concentrează pe calcule de partid și combinații locale.
Tocmai de aceea, legea salarizării este atât de inacceptabilă. Aceasta reflectă instinctele celor care au realizat-o, continuând să extragă resurse din munca celor care se află în prima linie. Când nu mai pot lua în mod direct, inventează mecanisme „tranzitorii” și „compensatorii” prin care îngheață venituri și taie sporuri.
Ce facem noi în această situație? Ne uităm, ne exprimăm indignarea pe rețelele sociale, poate ne alăturăm unui protest, apoi ne întoarcem la viața noastră. Ne obișnuim cu ideea că profesorii și medicii sunt de sacrificiu. Dacă nu ne protejăm profesorii și medicii, nu putem să ne plângem că rămânem fără ei. Nu Uniunea Europeană îi ia, ci noi îi împingem să plece.
În fața unei astfel de nedreptăți, cuvintele care ar trebui să vorbească cel mai tare nu sunt ale noastre, ci cele ale unui om care a subliniat, cu două secole în urmă, ce înseamnă să-ți trădezi propriul popor: „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți.” Această frază, provenită din 1848, lovește într-un discurs tehnocratic lipsit de umanitate.
A „ține cu poporul” nu înseamnă a flata sau a promite imposibilul, ci a plasa viața și demnitatea oamenilor obișnuiți în vârful priorităților. Dacă actualul guvern nu va înțelege acest lucru, va rata nu doar oportunitățile, ci și încrederea unei întregi generații. Dacă noi, cei mulți, vom continua să credem că nu avem putere, atunci rătăcirea va fi și a noastră.
O țară care își plătește prost profesorii și medicii își merită politicienii pe care îi are. Este esențial să ne întrebăm: cu cine ținem, cu cei care ne arată că țin doar cu ei înșiși sau cu poporul, adică și cu profesorii, și cu medicii?
