Legea ANI facilitează corupția și protejează familiile infractorilor, distrăgând atenția de la problemele de fond
Sistemul legislativ actual protejează interesele celor care devalizează statul.
Eficiența Agenției Naționale de Integritate (ANI) este, în prezent, extrem de discutabilă. În timp ce spațiul mediatic este inundat de scandaluri politice și zgomot mediatic, adevăratele probleme ale justiției și transparenței sunt ignorate. Legea ANI, în forma sa actuală, oferă o oportunitate deschisă pentru îmbogățirea ilicită, lăsând statul să privească neputincios sau, mai degrabă, complice.
Una dintre cele mai grave vulnerabilități ale legislației actuale este modul în care protejează averile transferate către apropiați. Legea este extrem de slabă și se oprește la un cerc familial mult prea restrâns, lăsând neatinse rețelele extinse prin care politicienii corupți își spală banii. Dacă un demnitar obține fonduri ilicite, este suficient să le transfere pe numele mătușilor, verilor, socrilor sau altor rude de gradul doi sau trei. Pentru instituțiile de control, aceste rude devin intangibile.
Astfel, legea ANI nu doar că este ineficientă, dar acționează ca un veritabil scut pentru hoția instituționalizată, garantând că banii furați rămân în familie, bine puși la adăpost de confiscare.
Un alt aspect critic este lipsa cronică de transparență. Pentru ca societatea civilă și jurnaliștii de investigație să poată semnala nereguli, este nevoie de acces la date. În realitate, declarațiile de avere sunt adesea ilizibile sau anonimizate excesiv, ascunzând sursele reale de venit. Mecanismele de verificare sunt greoaie, bazându-se pe proceduri birocratice care întârzie orice investigație reală până la prescrierea faptelor.
Interconectarea bazelor de date ale statului este un eșec voit, permițând politicienilor să jongleze cu proprietăți și conturi bancare fără a declanșa vreo alertă de sistem.
Cazul primarului din Timișoara, Dominic Fritz – intens mediatizat și transformat într-o telenovelă politică nesfârșită –, este exemplul clasic de fumigenă mediatică. Indiferent de mizele administrative sau politice locale, amplificarea artificială a scandalului „Fritz” la nivel național servește unui singur scop: distragerea atenției de la problema de fond.
Cât timp cetățenii și televiziunile se ceartă pe chestiuni de birocrație locală sau vendete politice, adevărații prădători ai banului public își consolidează averile în liniște. Zgomotul asurzitor din jurul unor astfel de scandaluri acoperă tăcerea complice din Parlament, acolo unde legile integrității sunt amputate sistematic.
Până când legea ANI nu va fi modificată radical pentru a permite confiscarea extinsă a averilor nejustificate – indiferent pe numele cărei rude sunt trecute –, orice discuție despre „lupta anticorupție” rămâne o simplă lozincă pentru naivi.
