Ciprian Demeter: România trăiește un conflict printr-o putere care mimează acțiunea
Sunt momente când, privind scena politică românească, ai senzația că urmărești un teatru de umbre.
În față, în lumina reflectoarelor, se desfășoară un spectacol al conflictului: președintele „se ceartă” cu liderii de partide, partidele „se luptă” între ele, se emit declarații tăioase, iar rupturile dramatice sunt doar simulate. Însă, în spatele acestui decor, într-un spațiu din ce în ce mai greu de observat de public, se negociază aceeași pace rușinoasă: înțelegerea tacită că, dincolo de divergențe, toți împărtășesc același interes – să nu deranjeze prea tare mecanismul din care trăiesc.
Detaliile acestor înțelegeri nu sunt întotdeauna cunoscute, dar efectele sunt evidente. Observăm cum guvernele se schimbă, dar matricea de putere rămâne neschimbată. Scandalurile izbucnesc cu zgomot și se sting rapid odată ce „s-a ajuns la o înțelegere”. Indiferent de cine este președinte sau cine se află la guvernare, marele tabu rămâne același: nu atinge structurile, nu zguduie prea tare, nu riscă stabilitatea construcției care le susține.
Dintr-o perspectivă filosofică, realitatea pe care o trăim pare a fi o politică fără istorie. Avem actori, dar lipsesc dramele reale; avem personaje, dar nu există destine. Clasa politică se mulțumește cu un rol minor: să administreze o țară care avansează din inerție, fără meritul lor, și în ciuda eșecurilor proprii, gestionând fonduri europene și relații externe deja stabilite de alții, menținând aparențele ordinii fără a-și pune întrebări incomode despre sens, viitor și despre cum România ar putea fi mai mult decât „o periferie stabilizată”.
Privind dintr-o perspectivă istorică, marile momente ale unui popor au apărut atunci când liderii săi au avut curajul să iasă din inerție: să rupă tratate injuste, să refuze compromisuri umilitoare, să ceară mai mult pentru țara lor decât minimul confortabil. În prezent, liderii par să fi inversat ecuația: ambiția lor maximă este să nu strice prea tare ceea ce există, să nu supere pe nimeni, nici în interior, nici în exterior, astfel încât ciclul lor politic să fie unul „liniștit”.
Se observă că țara nu se prăbușește, dar nu pentru că ar fi bine condusă. Rămâne stabilă datorită unei structuri mai mari, Uniunea Europeană, care funcționează, cu toate defectele sale. Infrastructura juridică europeană, accesul la piața comună, fondurile structurale, libertatea de circulație și standardele minime de guvernanță sunt ca o serie de perfuzii prin care România este ținută în viață. Dacă cineva ar tăia brusc aceste tuburi, am vedea, poate mai brutal decât ne-am dori, cât de gol este sistemul nostru intern de auto-susținere.
A spune toate acestea nu înseamnă a minimaliza importanța apartenenței la UE; dimpotrivă, recunoaștem că, fără această ancoră, am fi mult mai vulnerabili la prostie, lăcomie și complicități interne. Totuși, atâta timp cât ne mulțumim ca „Bruxelles-ul” să fie singura noastră garanție de normalitate, clasa politică își va permite să rămână la stadiul de „păcălici ai istoriei”: oameni care joacă un rol minor într-o piesă mare, profitând de pe urma unei ordini pe care nu ei au creat-o și pe care nu o apără cu adevărat.
Când președintele unei țări este mai preocupat de echilibrul alianțelor interne decât de direcția intereselor strategice pe termen lung, când liderii de partid își petrec mai mult timp calculând combinații de guvernare decât proiecte de țară, iar opoziția își ajustează criticile în funcție de beneficiile viitoare, se întâmplă ceva teribil: politica își pierde conținutul moral. Nu mai este vorba despre bine și rău, just și injust, demnitate și umilință, ci despre „ce este acceptabil”, „ce nu ne costă prea mult”, „ce menține echilibrul în interior”.
Această complicitate generalizată, între Președinție, sedii de partide și grupuri de interes, se manifestă prin absențele comune: tăceri față de abuzuri evidente, lipsa de solidaritate reală cu cei loviți pe nedrept, refuzul de a redeschide dosare ale tranziției, incapacitatea de a spune „nu” presiunilor externe atunci când acestea contravin interesului național. Se pare că, în culise, s-ar fi semnat un pact nespus: ne atacăm teatral, dar nu ne atingem de ceea ce ne hrănește pe toți.
De aici provine și senzația, tot mai răspândită, că țara merge „din inerție”, că nu este condusă cu adevărat. Drumurile se mai construiesc, unele spitale se mai reabilitează, școlile se modernizează pe ici pe colo, dar nu dintr-o viziune coerentă. Se întâmplă doar pentru că există programe, linii de finanțare, presiuni externe, obligații. România nu se prăbușește pentru că este, metaforic, legată de o rețea de siguranță, însă cei care ar trebui să o urce mai sus, să-i ofere o direcție, stau, în mare parte, cu spatele la ea.
Această stare de fapt reprezintă o imensă risipă de destin. Un popor cu o istorie plină de lupte, rezistență și sacrificii se vede astăzi reprezentat de oameni care nu par să creadă în nimic mai relevant decât propria carieră. Un spațiu care a dat lumii figuri spirituale, culturale și politice remarcabile este condus, prea adesea, de personaje a căror singură măreție constă în abilitatea de a supraviețui într-un sistem viciat.
Istoria este, însă, nemiloasă în judecățile sale. Ea nu îi păstrează în memoria colectivă pe cei care „s-au descurcat bine”; îi reține pe cei care au știut să ia, la momentul potrivit, decizii cu adevărat costisitoare pentru ei și folositoare pentru comunitate. Cei care astăzi „se înțeleg între ei”, își împart puterea și își protejează vulnerabilitățile vor fi, peste decenii, dacă vor apărea, doar note de subsol: exponenți ai unei clase politice incapabile să fie la înălțimea vremurilor.
Această evaluare nu este doar o lamentație, ci ridică o întrebare pentru fiecare dintre noi: de ce acceptăm ca scena să fie ocupată de „păcălici ai istoriei”? De ce nu vedem, sau nu susținem, sau nu formăm alte tipuri de lideri? De ce ne mulțumim să alternăm între aceiași oameni, rebranduiți și reambalați, dar niciodată cu adevărat schimbați în structura lor morală?
Răspunsul simplist ar fi: pentru că nu avem de unde alege. Răspunsul onest este mai dureros: pentru că, adesea, votăm confortabil, nu curajos; emoțional, nu responsabil; din teama de a risca ceva diferit. Când vezi că „toți sunt la fel”, ești tentat să alegi „cel puțin amuzantul” sau „cel puțin previzibilul”, nu să cauți, cu încăpățânare, omul care, poate fără carismă ieftină, ar putea aduce o altă etică
