Apele Române și sinecurile politice: înlocuirea specialistului cu impostorii
În România contemporană, puterea politică suferă de o patologie care determină ocupanții temporari ai funcțiilor ministeriale să își asocieze imaginea cu orice reușită, chiar și atunci când aceasta se dovedește a fi un eșec tehnic grav.
Un exemplu elocvent este cazul Cernavodă, unde politicienii s-au afișat cu zâmbete în fața camerelor, proclamând cu mândrie detonarea unei stânci în Dunăre pentru a devia cursul apei spre centrală. Aceste acțiuni au fost însoțite de postări pe rețelele sociale, dar realitatea a fost ignorată. Detonarea a fost, de fapt, un eșec, o reacție haotică menită să ofere iluzia acțiunii. După explozie, situația a rămas neschimbată: un debit insuficient și o soluție care contrazice legile hidrologiei. Este un semn al unei națiuni conduse de indivizi care cred că pot guverna realitatea fizică prin comunicate de presă.
După eșecul detonării, autoritățile au trecut la o nouă strategie: barjele cu pietre. Din nou, aceeași retorică a „eroilor de serviciu” și, din nou, rezultatul a fost dezamăgitor. Barjele au rămas acolo ca simboluri ale incompetenței profesionale, în timp ce specialiștii, tot mai puțini, observau cu indignare cum banii publici erau risipiți. Politicienii nu înțeleg că o centrală nucleară nu poate fi gestionată prin PR. Supraviețuirea unității a fost rezultatul hazardului sau al eforturilor celor din teren, nu al strategiilor din birouri.
Acest context evidențiază transformarea Apele Române într-o pepinieră de sinecuri în ultimii douăzeci de ani. Angajările au fost făcute pe criterii politice, prin examene simulatoare sau, mai grav, pe baze financiare. Specialistul a fost înlocuit de nepot, inginerul de amanta liderului local, iar hidrologul de consultantul de campanie. Drept rezultat, la Apele Române, memoria instituțională este aproape inexistentă. Cei care ar fi trebuit să prevadă scăderea debitelor sunt acum la pensie sau marginalizați, iar locul lor a fost ocupat de indivizi care se preocupă doar de soldul lunar al contului.
Astfel, funcționăm din inerție, într-un sistem paralel în care competența este văzută ca o amenințare. Urmărind activitatea acestor „păcălicii ai istoriei”, aș dori ca mandatele lor să fie la fel de efemere ca promisiunile pe care le fac. Dacă nu aveți legătură cu domeniul, de ce mai rămâneți? Puterea, în concepția lor, este o proprietate privată, un drept divin de a „sifona” resursele, în timp ce se prezintă drept salvatori.
Acum, asistăm la triumful nimicului ambalat frumos. Acești oameni suferă de o orbire strategică; nu pot anticipa efectele deciziilor lor, deoarece mintea lor este orientată exclusiv spre exploatarea a ceea ce există. Este „politica apometrului”: contează doar cât de mult putem măsura și taxa înainte ca resursele să se epuizeze. Ei nu înțeleg că o țară se conduce cu știință și viziune pe termen lung, nu doar pe baza următorului ciclu electoral.
Din perspectiva socială, suntem o națiune care plătește prețul incompetenței. În timp ce politicienii își fac poze, românii se întreabă dacă vor avea curent. Este necesar să recunoaștem că majoritatea investițiilor de decolmatare realizate de Apele Române au funcționat ca paravane birocratice pentru sifonarea banilor publici către firmele de casă. Sub pretextul protejării ecosistemelor, râurile țării au rămas vulnerabile, în timp ce conturile clientelei politice s-au umplut.
Acest sistem a fost atât de dezechilibrat încât a cedat sub greutatea lăcomiei. Cetățenii nu mai sunt dispuși să finanțeze aceste catastrofe. Politicienii sunt figuri trecătoare care compromit o istorie lungă de sacrificii pentru propriile interese. Dar trebuie să ne amintim că Dunărea va continua să curgă mult timp după ce numele lor vor fi fost uitate, rămânând doar ambalajele goale ale unei epoci în care prostia a fost regină.
Puterea pe care o acumulează astăzi nu este decât nisip care se scurge printre degete. Se uită la râurile țării ca la simple surse de profit, uitând că apa este viață. Într-o lume efemeră, în care palatele se vor dărâma și conturile se vor șterge, rămâne întrebarea: Ce au lăsat în urmă, în afară de deșert și datorii? Timpul este singura instanță care nu poate fi „sifonată” și nici cumpărată. Când vor privi înapoi, vor observa că în spatele măștilor de salvatori nu a rămas decât ecoul unui suflet care a ales să trădeze binele pentru o funcție temporară.
Urma omului pe pământ se măsoară prin ceea ce a dăruit și binele pe care l-a lăsat. Cel care a secat izvoarele speranței pentru propria sete va căuta în zadar o picătură de recunoștință în oceanul uitării. Priviți apele scăzute ale Dunării! Ele sunt un indicator hidrologic și lacrimile unui pământ care v-a dat totul și căruia i-ați întors dispreț.
